Înainte să răspundem la întrebarea de ce „acub” ar trebui să vă spunem de ce „cub”.

Cubul este, pentru arhitectură, forma perfectă. De ce cubul şi nu sfera? Pentru că omul are trup şi are nevoie de gravitaţie. Pe scurt, este imperfect. Sfera ar fi forma perfectă pentru omul perfect: fără trup, fără nevoi materiale. Doar energie. Sfera, ca să fie locuită, are nevoie de modificări (suprafeţe plane, de călcare; trebuie stabilizată, să nu se rostogolească; etc). Cubul, pe de altă parte, îmbină toate caracteristicile unei forme perfecte pentru locuit. Este stabil, economic, bine proporţionat. Are forţă, ocroteşte, e curat şi simplu. Se remarcă. Se poate suprapune. Şi are verticală. În plus, este uşor de calculat şi de cuprins, nu doar pentru arhitecţi, ci şi pentru cel care îi foloseşte spaţiul şi poate fi adaptat/schimbat uşor (o bucătărie cubică va fi mai uşor de mobilat decât una sferică). Toate acestea contribuie la pasiunea arhitecţilor pentru cub.
Iată ce spune René Guénon în „Domnia cantităţii şi semnele timpului”:

Forma sferică perfectă, sau forma circulară care-i corespunde în geometria plană (ca secţiune a sferei printr-un plan de direcţie oarecare) nu se găseşte realizată niciodată în lumea corporală. Cubul este, dimpotrivă, forma cea mai stabilă din toate, adică cea care corespunde unui maxim de specificare. De aceea această formă este raportată prin elemente corporale la pământ în calitatea acestuia de element terminal şi final al manifestării în stare corporală.

Asta nu înseamnă că facem doar cuburi. Dimpotrivă. Orice spaţiu are nevoie de adaptare şi de raportare la vecinătăţi, fie ele imediate sau îndepărtate. Şi aici începe cubul să nu mai răspundă nevoilor arhitectului. Arhitectul doreşte să diferenţieze răspunsurile pe care casa le dă în direcţii diferite, în funcţie de factori diverşi, precum orientarea cardinală, topometria şi natura locului, repere în zonă, direcţii de acces, panoramă. Dar cubul este neutru. Imparţial. Tratează toate direcţiile egal. De aceea ne-am dat seama că trebuia să înzestrăm cubul nostru cu ceva în plus, care să-l diferenţieze de alte cuburi. Avea nevoie de subtilitate şi de rafinament. Trebuia ca, la nevoie, să poată deveni ne-cub. A-cub.

În plus, ne bucură că în română „acub” se citeşte a+b.

În engleză ar însemna „un pui” („a cub” – termen folosit pentru numirea puilor de animale ale căror specii nu au termen anume pentru denumirea exemplarelor foarte tinere. Folosit cu precădere la animale sălbatice). În jungla românească „acub” este încă la început de drum.

Ultimele referiri pe care le oferă o căutare după „acub” sunt biblice, Acub apărând o dată pe lista exodului, apoi, mai târziu, un alt Acub pare să fi fost învăţător, trimis într-un teritoriu să propovăduiască.

Ni se pare notabil că nu am găsit referiri negative legate de acest nume.